O săptămână după Colectiv

30.10.2015. 23:17  

Incendiu în club Colectiv. A explodat ceva. Nu se știe ce. Foarte multe ambulanțe. Oameni scoși pe brațe. A venit o prietenă de acolo. Pompieri mulți. Colectiv. Bagi? Mai cer detalii?

Zi-mi câte persoane. Sună-mă!

Stai să mai cer detalii. Explozie. Mulți oameni au fost scoși târziu pe brațe. Probleme din cauza fumului. În jur de 30-40 ambulațe. Și pompieri.

30-40?????? Ambulanțe???

Stai, stai că vorbesc la telefon. Bagă.

Marius a zis că dacă sunt 20-30 de ambulanțe acolo băgăm cu breaking. Vreau să știu dacă sunt 20-30 clar.

…..și a urmat cel mai crunt live text pe care l-am făcut în cei doi ani și ceva de presă. Mi-am apropiat ochii de ecranul laptopului de două ori când am văzut numărul de ambulanțe. Am început să scriu știrea, gândindu-mă numai la acele ambulanțe și la ce s-ar fi putut întâmpla astfel încât să fie chemate în număr atât de mare la fața locului.

Răspunsul a venit după câteva secunde. A fost suficient să îmi ridic privirea către unul dintre televizoare care era dat pe RTV: în prim-plan văd tineri care zăceau pe jos în timp ce medicii de la ambulanță încercau să îi resusciteze. Văd ambulanțe, medici care fugeau, girofaruri, oameni scoși pe brațe. Palme care apăsau piepturile celor întinși pe jos. Cu o imagine ușor tremurândă, cadrele se schimbau parcă la secundă. Din ce în ce mai multe trupuri. Panica nu era numai acolo. Era și în nervul celui care ținea camera.

“Dați-mi telecomanda” – am țipat către colegii mei și am dat volumul la maximum. Am început să scriu. Ca un robot. Nu am asimilat șocul celor văzute decât ulterior. După câteva secunde, Realitatea intră pe Breaking News și avem prima relatare. Reduc volumul la RTV și îl dau la Realitatea la maximum. Scriu. Ridic privirea iar: Arafat la RTV. “Adriana, ia-l te rog!”, strig din nou. Editez ce scrisesem și public. Iau ce îmi dă Adriana, mă uit, până să încep să editez o literă, intră altă relatare dată de un corespondent de la noi: “Andreea, ia-l tu, te rog”. Pun ce îmi dăduse Adriana. În tot acest timp, mă uit la RTV. Nimic nou. Uit să schimb volumul între posturi. Comentariile moderatorilor de la ambele posturi răsunau în toată redacția. Marius către mine:

Să pui știri separate!

Cum să fac știri separate? Stai să conturez ceva!

Adică să pui linkuri de la cele pe care o să le facă fetele!

Ok!

Pe hol, aud lumea alergând. Vocile se intercalau. Forfota se instalează în cealaltă redacție.

Alt corespondent Realitatea intră pe post. “Îl iau!”. Dau volumul la minimum la RTV și încep să tastez. Termin. Văd pe burtieră: “Oprea a ajuns la fața locului”. “Pun!” strig către cei din redacție. Pe Facebook, o altă colegă mă anunță că face o știre separată. Anunț în redacție.

Printre taste, volum, și telecomandă, iau telefonul și sun câteva persoane. “Esti bine??! Ok! Vorbim mâine”. Era tot ce le spuneam. Revin la scris. Deschid site-urile a două agenții de presă. Între timp, pe post este anunțat un prim număr de urgență la care rudele victimelor puteau suna. Îl scriu în știrea principală. “Andreea, te rog fă știre separată”. “Marius, urcă știrea în cub, te rog! E breaking cu asta pe Agerpres”. Iau numărul apoi și îl pun pe Facebook.

Intră altă relatare de la fața locului. “O iau!”. Îmi verific adresa de e-mail să văd dacă am primit ceva. La un moment dat, la “subject” văd ‘incendiu club Colectiv’. Dau click. Proastă alegere. Ajung să văd niște poze pe care nu cred că le voi uita vreodată. Filmele de groază sunt ….un alint. Fotografiile alea redau iadul.

Reușesc să îmi abat atenția: un alt corespondent intră pe post și încep să scriu. Acele imagini cumplite dispar de pe ecran, dar mărturiile reporterilor încep să le înlocuiască. Pe măsură ce treceau minutele, relatările erau din ce în ce mai detaliate. Cuvintele șocau mai tare decât imaginile date pe post. Nu am simțit cum a trecut timpul, ci doar un gol în stomac din ce în ce mai adânc. Am continuat să scriu. După 3 și un pic dimineața, se încheie transmisiunea de la fața locului. A doua zi aveam să o iau de la capăt.

La o săptămână după, rămâne un marș al tăcerii. „Suntem cu 32 mai puțini”.

“Dar dumneavoastră nu vreţi?”

Nu o dată m-am plâns. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, de vreo câteva zile încoace mă tot plâng. Se găsesc motive, mereu se găsesc, deşi nu au o bază reală de îngrijorare, doar detalii cărora le dau eu un aer bombastic. Deşi afirm, de fiecare dată, cu aceeaşi insistenţă şi tărie că urăsc să mă plâng, ajung să fac asta, pentru că îmbrac altfel cuvintele, astfel încât să pară că nu mă lamentez. În van. Sfârşesc prin a mă minţi singură.
Un episod, pe care l-am trăit în urmă cu o săptămână, îmi tot revine în minte şi mă impulsionează să încetinesc din pornirile de a mă plânge şi de a scoate în faţă “lipsurile” pe care le am. Astfel de momente, ca cel pe care o să îl descriu mai departe, te fac sa te rupi de “realitatea” proprie, să uiţi de aşa-zisele nereguli/lipsuri/piedici/nemulţumiri şi să reflectezi mai mult asupra conţinutului vădit, palpabil pe care îl ai.
Îl văd venind spre mine, un puşti de un metru şi un pic, cu ghiozdanul şi 12-14 primăveri în spate, purtând nişte cărţi obosite în braţe. Ne aflam în parcarea mallului Băneasa. Brunet, îmbrăcat sărăcăcios, însă cu mult peste media celorlalţi cerşetori, uşor „pudrat”, înaintează până ce ajunge aproape de mine, la aproximativ, doi metri distanţă, şi cu o voce sfioasă, cu privirea uşor îndreptată în pământ, mă întreabă dacă am ceva să îi dau. Dar abia reuşesc să îl aud. Ochii lui ţineau loc de glas.
I-am zis să aibă puţină răbdare. Am scotocit în geantă, dar nu am găsit mărunt. I-am promis că imediat ce voi reveni la maşină, îi voi da ceva, dar nu i-am zis explicit ce. Intru în mall şi iau cele planificate. La ieşire, realizez că am uitat să schimb nişte bani, astfel încât să am şi hârtii de un leu. Aşa că decid să mă opresc la covrigărie. Cer doi covrigi, dar, pentru că era o anumită ofertă a zilei, din ce înţelesesem de la vânzătoare, primesc trei. Bun. Iau covrigii, măruntul şi plec.
Ca orice femeie la volan, am anumite lipsuri. De data asta, chiar le pot numi lipsuri. Orientarea e una dintre piesele care lipsesc de pe portativul şoferului competent. Aşa că, era evident să uit unde am parcat maşina. După un minut de rătăcire prin parcare, aud, de la puţini metri depărtare, aceeaşi voce de mai devreme: “mai în faţă”. De data asta, cu un zâmbet uşor încolţit pe faţă, puştiul mă aştepta aproape de locul unde lăsasem maşina.
Ajung lângă el şi îl întreb dacă vrea covrigi:
-Sigur, îmi răspunde el.
-Poftim. Să ai să mânânci.
-Mi-i daţi pe toţi?
-Da, da. Ia şi papă.
-Cum, dar dumneavoastră nu vreţi?! mă întreabă el cu ochii bulbucaţi şi mirarea adâng impregnată pe chip.
În acel moment, am înlemnit. Nu am ştiut, pentru câteva secunde, ce să îi zic. Nici măcar nu întinsese braţele, din prima, spre pungă, când îi oferisem covrigii, iar, a doua oară, el îşi punea problema dacă eu nu vreau să mănânc din ceea ce lui îi ofeream, ceea ce el, nu are. El mă întreba pe mine.

I-am spus să îi ia liniştit şi am intrat în maşină. Până acasă, aceleaşi cuvinte mi s-au repetat obsesiv în minte. Din când în când, în ultimele zile, le-am mai auzit. Rar, şi nu suficient de tare, încât să mă opresc şi să fac o schimbare, în ceea ce mă priveşte, dar încerc. Încă nu am griji cu adevărat…ci doar lipsuri de memorie.

„Fă politico”, ce ne facem?

Politica „olimpicilor la limba română” pare să se fi retras pe tuşă, în ultimele zile, lăsând loc turneului de critici „constructive”, ”cuvinte frumos accentuate şi şlefuite”, care se zbat să treacă de fileul bunului-simţ şi să aterizeze de o parte şi de alta a terenului mass-media, sub minţile descoperite de uimire ale electoratului „activ”, în ale privirii, bineînţeles.
Cei doi piloni ai regimului democratic, pe care îl zbiară la fiecare aruncatură de trufe pocite, poartă un meci strâns care se propagă ilar în mediul extern. Fie că vorbim de competenţă, abilitate,echilibrul mental sau chiar, securitatea personală, vocabularul conducătorilor noştri le stăpâneşte, cantitativ, toate substraturile şi atribuirile posibile, însă nu şi calitativ. Darnici în catapultele respectului, bunului-simţ, implicării şi dărniciei faţă de privitorii din tribune, care aplaudă apatici, însă cu nervul în ochi, campionii plasează cele mai neaşteptate lovituri şi efecte, care trădează antrenamentul din spatele educaţiei, cu patimă, insuflate.
Comentariile, părerile şi mişcările fără de finalitate şi deznodământ, în scaunele saturate de aceeaşi oboseală şi plictiseală, susţin, de pe margine, aprinsul meci între partide, care astfel, le mai „scuză” absenteismul legiferării cuvintelor „importanţă , datorie”.
La nedumerirea punctelor marcate, jignirea, scuipat divin, atacă pentru a se impune în notarea opiniei corecte, cu impact. Replica, şi mai înmuiată în beţia neajunsului mintal, o prinde din urmă, cu o şi mai mare tactică şi iuţelă în respectarea profilului aceluia pe care îl reprezintă. În cazul unui blocaj de credibilitate, vina celuilalt îmbracă elegant pelerina salvatoare. Şi astfel, din doi oponenţi, schimburile ajung să îi uniformizeze, până la aplatizarea sensului şi ritmului de joc.
Aşa că, ajungem să ne întrebăm…. Care „conduce”, la care ne uităm? “Fă politico”, ce ne facem?

Caruselul timpului mort

Aceleaşi sunete şi grupuri de cuvinte repetate în tandem, ameţitor, cu aceeaşi forţă unificatoare a schimbării şi cu acelaşi ton asupritor al pedepsei care promit să plece, de această dată, de la acelaşi start, „mai” împreună, „mai” diferiţi,” mai” buni. Decât cine? Decât ceilalţi, bineînţeles.
Ei – eronaţii structurii şi sistemului de „orânduire”, piedicile în calea reformei „divine” a priorităţilor, pârghiile insuccesului perpetuu- ei sunt cei care le-au pus piedici în trecut, prezent şi viitor acelor politicieni care se zbat să se încadreze într-o etapă temporală. Acei furnizori de râme verbale, monştrii sacri ai rezistenţei în faţa logicii, agramaţii timpului şi spaţiului. Acei dependenţi de scuzele vârâte în sacul milei, pentru a nu prelua frâiele eficienţei în dibăcia promisă.
A cui dibăcie? A minţii, a conştiinţei, a demnităţii? Când toate acestea zac înrădăcinate şi încurcate în jurul unei singure cutii negre: a nepăsării, faţă de tot, toate şi nu oricum, ci abil mascat, rotunjit la puterea „n” a neputinţei. Singurii exceptaţi de la nivelul construcţiei „nu pot” sunt păduchii familiali, care se unifică într-o încrengătură solidă, menită să asigure fundaţia şi acoperişul nepotismului.
„Marii arhitecţi” ai spectacolului de gheretă niciodată nu vor arăta spre ei înşişi, nici când vor fi puşi la pământ, se vor ridica şi vor arăta tot spre ceilaţi, niciodată nu se vor uita în urmă, nici atunci când vor fi traşi de mânecă, pentru că viitorul le bate pasul pe loc. Atestaţi în faţa jurământului, încheiat cu „Aşa să îmi ajute Dumnezeu”, încrucişează mâinile şi pecetluiesc pătarea cuvântului dat, într-un veşnic carusel al timpului mort.

 

Dă-mi jucăria înapoi

Nu trebuie să fii un maestru, un doctor în ale ştiinţelor politice să îţi dai seama că ceea ce se întâmplă în România, de 12 zile încoace, nu seamănă nici pe departe cu nicio teorie, dogmă, subtilitate , tactică sau strategie de conducere “a poporului sau pentru popor” . La fel cum nu trebuie să fii un fin cunoscător al experienţei de viaţă sau al parcursului politicienilor români pe scena pe care performeaza  zilnic, fie că vorbim de instituţii sau mass-media, ca să realizezi că ne distanţăm net de ceea ce se întâmplă pe alte meleaguri, nu că acolo nu s-ar înfiripa astfel de progenituri, însă acolo ele reprezintă excepţia de la regulă, în timp ce, aici, ele încep să facă regula. Toate aceste devianţe morbide încep să deseneze Constituţia purtării, guvernării, pasării eficiente a atribuţiilor, să instituie un văl negru al restructărarilor masive care să le acopere genul incompetenţei,  măsură respectată în ultima vreme mai ceva ca poruncile din Cartea Sfântă.

Am greşit, am modificat, am tăiat,  am restructurat şi rozul cu buline albe va cuprinde cerul. Până când? Până la următoarea restructurare. Adică, până când cerul roz cu buline albe va da “greş” şi ne vom hotorî să schimbăm culoarea. Astfel,  meseriaşii care vopsesc mecanic, care urmăresc comenzile venite “de sus” nu ştiu că, de fapt, cerul nu e roz cu buline albe. Dar poate că stiu, dar nu vor să vadă. Dar poate văd, dar nu vor să afle. Poate că nu vor să afle ce înseamnă implicarea în raport cu scaunul ocupat, poate că nu vor să afle ce prespune efortul  de schimbare reală a  unui cadru legislativ. Poate… pentru că reformele pentru masă sunt impedimente pentru “minorităţi”. Atunci, luăm decizia de ansamblu: ce e pentru imagine, serveşte tuturor. Noi ne prefacem că cerul e roz cu buline albe şi ei se prefac că noi îi credem că nu se prefac.

 Mai departe, cad unii şi vin alţii. Poate mai “viteji”, pentru că refuză să comunice presei stadiul, etapa în care se află şi preferă o tăcere ca de mormânt, în ton cu evenimentul simţit în sufletul lor. Poate le e frică, poate se consideră în termeni şi timpi  “prea rezonabili”  în comparaţie cu cei afişaţi până în acel moment, poate consideră benefică contradicţia cu cele afirmate de” Cel de sus”  şi conflictul de opinii. Total greşit, inutil, penibil, ineficient şi câmpul lexical e vast.

În definitiv,  totul aduce în aceeaşi arenă: “maturitatea”  guvernării aflată într-un stadiu precoce, infantilitatea disputelor verbale, insuficienţa argumentelor valide şi predominant un aer infect de superioritate, o dominantă a plăcerii conferite de apariţiile televizate.  Ca nişte “adevăraţi” actori, îşi duc rolul până la capăt, improvizând la fiecare pas, în funcţie de ora din zi, postul de televiziune şi interesul manifestat pentru un vot în plus. Timpul nu există pentru ei, se dilată, la fel şi răbdarea noastră. Se duce, adună frustrări, agoniseşte în van şi trăsare la câte o vorbă spusă corect, din punct de vedere gramatical şi moral. Dar înghiţim în sec la următoarea dovadă de “cutremur cosmogonic” al raţiunii.

Vedem o “electorală” perpetuă. Un joc cu minţile celorlalţi în care tot ce ei ştiu să zică este: “Dă-mi jucăria înapoi”.

De ce studenţii români ocolesc învăţământul universitar din România

Procentajul studenţilor români care aleg să plece la studii în străinătate a crescut simţitor în ultimii cinci ani. A devenit un “trend” sau mai bine zis, o normă de conduită verbală să afirmi că la terminarea liceului vei alege sistemul universitar de peste hotare, practicat de Franţa, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, Olanda, Elveţia, Belgia, acestea fiind cele mai accesate ţări pentru programele de studii pe care le oferă. De ce această decizie de a ocoli sistemul universitar din România? Motivele sunt numeroase şi variază de la aplicant la aplicant, însă centrul de greutate al acestui refuz, net infiltrat în substratul decizional, l-am aflat intervievând patru studente care au ales să plece din ţară şi să studieze la Universitatea Queen Margaret din Edinburgh, Scoţia, la Universitatea de Ştiinţe Aplicate din Berna, Elveţia şi la Universitatea Regent’s de Film, TV & Producţie Digitală Media din Londra, Anglia, precum şi la Institutul de Studii Politice din Paris, Franţa. Studentele se numesc Adela Popescu, Mădălina Bodârlău, Laura Muşat, Liliana Gheorghe şi au cei 20 de ani împliniţi.

România însă nu le-a pierdut. Deşi dorinţa unora dintre ele de a se întoarce în ţară este relativ îndoielnică, ea există. Speranţa de a reveni şi de a schimba ceva pare a fi ascunsă în planurile lor de viitor, ceea ce reprezintă, din start, o şansă în plus pentru România de a privi cu încredere către acel viitor, pe care noi, tinerii de astăzi, îl vom construi. Cum? Asta rămâne de văzut. În rândurile care urmează, vă invit să aflaţi care sunt motivele care stau la baza acestui fenomen de „migraţie universitară”. 

 1.De ce ai ales să îţi începi studiile superioare într-o ţară străină şi nu în România? A fost o opţiune proprie sau influenţată de familie/prieteni?

Adela Popescu (Queen Margaret University, Scoţia): A fost opţiunea mea, însă majoritatea prietenilor mei a plecat fie la studii, fie la muncă în străinătate şi acest fapt a făcut alegerea mea mult mai uşoară. Am decis să plec din ţară pentru că voiam altceva, o ţară dezvoltată şi nu în curs de dezvoltare.

Mădălina Bodârlău (Bern University of Applied Sciences, Elveţia): Studiile superioare mi le-am început, de fapt, în România, la ASE, urmând în paralel şi cursurile de la FJSC (Universitatea din Bucuresti). Prin urmare, am ales mai degrabă să îmi continui studiile în străinatate, aplicând în anul I pentru o bursă Erasmus în cadrul ASE-ului. Aşa am ajuns să studiez în Elveţia.

 Am vrut să fac acest pas din mai multe motive: în primul rând, curiozitatea. Cunosc foarte multe persoane care au plecat la studii în străinatate, imediat dupa terminarea liceului, nemulţumite de sistemul educaţional universitar românesc  Eu am vrut, într-un fel, să văd cât de mare este diferenţa între România şi Vestul Europei şi, întrucât aveam deja un an de experienţă în România, am vrut să fac o comparaţie mai aproape de adevăr, decât cei care nu au studiat deloc în universităţile din România.

În al doilea rând, recunosc că am ales să plec crezând şi că o astfel de experienţă îmbogăţeşte CV-ul. În plus, nu mă gândeam doar la faptul că o sa plec la studii, ci şi la faptul că o sa vizitez oraşe noi, o să cunosc oameni din diverse ţări şi o sa îmi fac prieteni. Şi gândul ăsta a fost un motiv foarte puternic, fiindcă, pe lângă dezvoltarea profesională, mă gândeam că ma pot dezvolta şi personal.

Un alt motiv ar putea fi nevoia de independenţă. De când m-am născut, eu am locuit cu părinţii. Am vrut, într-un fel, să-mi demonstrez mie că mă pot descurca singură. În ultimul rând, mi se pare că o bursă Erasmus e o şansă care nu ar trebui ratată. Când aş mai fi avut ocazia să primesc finanţare, ca să studiez într-o altă ţară? Decizia mea nu a fost influenţată de nimeni. Poate doar mi-a dat curaj faptul că vedeam atât de mulţi prieteni care pleacă şi cărora le este bine în străinătate. Dar a fost ideea mea să plec, am comunicat-o familiei şi prietenilor, iar ei m-au susţinut.

Laura Muşat (Regent’s University – Film, TV & Digital Media Production, Anglia): România este o ţară foarte dragă mie, însă din punct de vedere educaţional, sistemul nu este foarte bine pus la punct. Având în vedere că de mică voiam să studiez filmul şi teatrul, am considerat că  într-o ţară străină am mai multe oportunităţi de a învăţa exact ceea ce ma interesează, având de asemenea şi echipamentul necesar.

Liliana Gheorghe (Institut d’études politiques de Paris « Sciences Po Paris », campus européen de Dijon, Franţa): Pot spune că decizia de a studia în străinătate a fost una personală de la început, dar nu trebuie să neg că poate aş fi renunţat la ea, dacă nu aş fi fost influenţată de părinţi, prieteni pentru a alege acest drum. În primul rând, de-a lungul celor 12 ani de studii în România, nu de puţine ori am fost dezamăgită de organizarea învăţământului din ţara mea. Motivele sunt diverse : de la condiţiile materiale şi dotările instituţiilor, organizarea programelor de studiu, desfăşurarea concursurilor şcolare, până la lipsa de implicare a unora dintre profesori. Aşadar, am considerat că, mergând la facultate în România, m-aş supune din nou unor astfel de riscuri. Ele nu m-ar fi împiedicat să învăţ şi să profit de experienţa de student ( aşa cum tind să cred că nu m-au împiedicat înainte), însă astfel de probleme reprezintă o presiune în plus şi adeseori, un motiv de dezamăgire. În afară de acest motiv, am ales studiul în străinătate şi din cauza faptului că, în clasa aXII-a, nu aveam o viziune prea clară despre viitoarea mea carieră. Mai multe materii îmi păreau interesante şi utile pentru o viitoare carieră, însă nu reuşeam să aleg una singură. Astfel, dimensiunea transdisciplinară devenea un criteriu foarte important în alegerea unei universităţi. Ţinând cont de faptul că puţine programe de licenţă propun acest lucru în România, am considerat că în străinătate aş putea găsi ceea ce căutam.

2. Ai ştiut din timpul liceului că vei studia în străinătate sau decizia a fost luată în ultimul moment?

Adela Popescu ( Queen Margaret University, Scoţia): De prin clasa a 10-a am început să aud de oameni care plecau şi cărora le-a plăcea în afară. Am început să mă interesez, să văd ce posibilităţi am, unde să plec şi ce să studiez. Clar a fost o decizie plănuită în timpul liceului.

Mădălina Bodârlău ( Bern University of Applied Sciences, Elveţia): În timpul liceului nu eram încântată de plecatul în străinătate, deci aş putea spune că a fost mai mult o decizie luată în ultimul moment.

Laura Muşat (Regent’s University – Film, TV & Digital Media Production, Anglia): Am ştiut din clasa a V-a că eu voi pleca din ţară, pentru a studia în străinătate. Londra a fost întotdeauna pentru mine un vis devenit realitate.

Liliana Gheorghe (Institut d’études politiques de Paris « Sciences Po Paris », campus européen de Dijon, Franţa):Pot spune că încă de la începutul liceului am cochetat cu această idee, ea devenind din ce în ce mai puternică în ultimii doi ani de liceu.

3. Care au fost punctele de cotitură sau de o importanţă majoră care te-au împins să faci această alegere?

Adela Popescu (Queen Margaret University, Scoţia): Studiez film şi media, un domeniu în care nu vreau să profesez în România. Nu pot sa zic că s-a întâmplat ceva în ţară, care m-a împins astfel să plec. Mi-a placut mult perioada liceului, cât locuiam în Bucuresti, dar cred că voiam independenţă şi posibilitatea să cunosc oameni din alte ţări, în alte medii decât cel în care am crescut.

Mădălina Bodârlău ( Bern University of Applied Sciences, Elveţia): Probabil că momentul în care am aflat de existenţa burselor Erasmus a fost, în sine, un moment de o importanţă majoră. În acelaşi timp, erau momente, în anul I de facultate, în care eram complet dezamăgită de sistemul românesc. Şi cu fiecare moment de felul ăsta, mă gândeam tot mai mult la alternativa plecării.

Laura Muşat (Regent’s University – Film, TV & Digital Media Production, Anglia): În primul rând, sistemul educaţional: în România, acesta nu are o structură îndeajuns de bună pentru studenţi, oferindu-le prea multe informaţii (unele inutile) şi prea putin lucru practic. În Anglia, eu fac 80% lucru practic, ceea ce mă ajută foarte mult să învăţ singură, să experimentez şi să mă dezvolt.

Liliana Gheorghe (Institut d’études politiques de Paris « Sciences Po Paris », campus européen de Dijon, Franţa) :Unul dintre lucrurile care m-a motivat cel mai mult, în această alegere, a fost parcusul meu şcolar de până atunci. În ceea ce priveşte liceul, am decis să nu îmi continui studiile în oraşul meu natal, ci în Bucureşti. Ca şi în cazul plecării în străinătate, mulţi au considerat o astfel de decizie superfluă şi aducătoare de dificultăţi, însă acum pot spune clar că studiul şi cei patru ani în Bucureşti mi-au adus o experienţă, pe care nu aş fi putut să o am în Călăraşi. Experienţa liceului m-a învăţat că trebuie să profit de oportunităţi şi să îmi încerc şansa, fie că sunt sau nu sigură că voi ajunge unde mi-am dorit. În plus, am învăţat că nimic nu mă poate îmbogăţi mai tare ca experienţă, decât faptul de a schimba mediul în care traiesc.

4. De ce ţara (în care studiezi) şi nu alta? Ce te atrage la respectiva ţară, în plus faţă de România?

Adela Popescu (Queen Margaret University, Scoţia): Am tot fost în Scoţia, în timpul liceului, în vacanţe să îmi vizitez prietenii şi m-am îndrăgostit de Edinburgh, oraşul în care locuiesc acum. Mi-am spus că trebuie să petrec patru ani la facultate aici. De ce Scoţia? Nu plătesc taxe de şcolarizare, e una dintre puţinele ţări în care puteam să plec în Europa, unde se vorbeşte engleza.

Mădălina Bodârlău ( Bern University of Applied Sciences, Elveţia): Atunci când aplici pentru o bursă Erasmus, poţi aplica într-un singur spaţiu lingvistic. Eu vorbesc engleza şi germana. M-am gândit că ar fi o ocazie bună să îmi îmbunătăţesc germana, aşa că am ales spaţiul german, ceea ce înseamnă că puteam alege dintre Germania, Elveţia şi Austria. Voiam sa merg într-o ţară în care nu mai călătorisem şi, în acelaşi timp, într-un oraş destul de dezvoltat. Aşa am ales Berna, Elveţia. În plus, ce m-a atras la Elveţia a fost nivelul ridicat de civilizaţie şi condiţiile foarte bune de trai, despre care doar auzisem. La asta au contribuit şi lucruri superficiale, pentru care e recunoscută ţara: oraşe frumoase, munţi înalţi, ciocolată etc.

Laura Muşat (Regent’s University – Film, TV & Digital Media Production, Anglia): După doi ani de studiu, pot spune că nu mă atrage cu nimic mai mult Anglia, faţă de România. Însă, dacă mi-ai fi pus întrebarea asta acum 2 ani, ti-aş fi răspuns: TOTUL. Te maturizează foarte mult plecarea la 18 ani, ajungi într-o ţară unde obiceiurile, regulile şi tot ce ştiai tu acasă este total diferit şi trebuie să înveţi să te adaptezi. Nu e uşor, dar este clar o experienţă profundă, care te poate schimba total. Astăzi le-aş sugera celor care au de gând să plece, să se gândească de două ori înainte şi să îşi cântărească cu mare atenţie opţiunile: a trăi într-o ţară străină nu înseamnă că scapi de problemele de acasă. Oricând vei da de altele, important e dacă merită îndeajuns sau nu, şi mai ales, dacă poţi.

Liliana Gheorghe (Institut d’études politiques de Paris « Sciences Po Paris », campus européen de Dijon, Franţa) : Am ales să studiez în Franţa, mai ales, după ce am făcut o comparaţie cu cealaltă destinaţie potenţială şi mult mai dorită de studenţii români, Marea Britanie. De departe, Franţa pare o opţiune mai bună din punct de vedere financiar : taxele de şcolarizare sunt modice sau inexistente, bursele sunt accesibile tutoror studentilor,chiriile sunt mai accesibile ( în cazul unor oraşe de talie  medie). În plus , din punct de vedere cultural , cât şi din punctul de vedere al modului de funcţionare a instituţiilor, Franţa se aseamană mult mai mult României, decât Marea Britanie. Astfel, deşi nivelul meu de engleză era mai bun decât cel de franceză, în clasa a XII-a, am ales să mă îndrept spre Franţa.

5. Ai ales această facultate, întrucât eşti hotărât/ă asupra viitoarei profesii sau consideri că îţi oferă o paletă largă de opţiuni, mult mai accesibilă şi ofertantă decât cea pe care ai fi obţinut-o la o facultate românească?

Adela Popescu (Queen Margaret University, Scoţia): Sunt hotărâtă că asta vreau sa fac, consider că diploma pe care o voi obţine îmi va oferi oportunităţi pe care nu le-aş fi avut, dacă aş fi urmat cursurile unei facultăţi în România. Pe lângă asta, consider că îmi va fi mult mai uşor să lucrez în alte ţări şi cu oameni din toată lumea, să am proiecte cât mai variate.

Mădălina Bodârlău ( Bern University of Applied Sciences, Elveţia): Încă nu sunt hotărâtă asupra viitoarei profesii, iar facultatea la care studiez îmi oferă o gamă largă de opţiuni, dar consider şi că facultatea la care studiez, în cadrul ASE-ului, îmi oferă multe oportunităţi (cred că nu întâmplător cele două facultăţi sunt partenere).

Laura Muşat (Regent’s University – Film, TV & Digital Media Production, Anglia): Din clasa   aIII-a am ştiut că vreau teatru şi film. E adevărat că lucrurile s-au schimbat uşor pe parcurs: am trecut de la actoria de teatru, la cea de film, ca mai apoi să descopăr că ceea ce îmi doresc cu adevărat este să fiu în spatele camerei, ca producător sau de ce nu, ca regizor.

Liliana Gheorghe (Institut d’études politiques de Paris « Sciences Po Paris », campus européen de Dijon, Franţa): În clasa a XII-a nu eram hotărâtă asupra unei cariere, însă descoperisem în timpul liceului mai multe domenii pe care voiam să le aprofundez. După cum am precizat, instituţia în care am ales să studiez îmi oferă o abordare trandisciplinară, fiind interesată de  domeniul ştiinţelor sociale şi politice, dar în acelaşi timp, şi de studiul limbilor străine. Astfel, programul de Bachelor al acestei instituţii m-a atras în mod deosebit, fiind o combinaţie între materii de drept, istorie, economie, ştiinţă politică. În afară de acest lucru, Sciences Po are o mulţime de particularităţi care m-au convins să îmi încerc norocul pentru a fi admisă. Înfiinţat în Paris, Institutul a creat, începând cu anul 2000, mai multe campusuri delocalizate, care oferă ocazia de a studia în maniera transdisciplinară consacrată, având în acelaşi timp o zonă geografică de specializare. Astfel, am ales campusul lor de la Dijon, campusul european, concentrat pe studiul Uniunii Europene şi al Europei Central-Orientale. Cea de-a doua particularitate de la Sciences Po este anul al III-lea de studiu, care trebuie obligatoriu să se desfăşoare în afara Franţei. Programul de Bachelor îmi părea, în acelaşi timp, interesant din punct de vedere academic, neconventional şi bine reputat.

6. Ce apreciezi cel mai mult la facultatea la care studiezi şi care sunt diferenţele principale pe care le-ai resimţit încă de la început, comparativ cu modelul de studiu din România?

Adela Popescu (Queen Margaret University, Scoţia): Sunt multe lucruri care-mi plac într-o proporţie mai mare la Scoţia, dar, în aceeaşi măsură sunt lucruri care îmi plac mai mult în România. Ce apreciez la facultatea mea este că atât profesorii, cât şi studenţii sunt  foarte corecţi, foarte relaxaţi, nu au noţiunea de “a toci”, te ajută să înveţi eficient. Am 14 ore pe săptămână, în total, de cursuri, facultatea bazându-se mai mult pe studiul individual. Am timp să-mi iau un job pe lângă facultate. Sistemul educaţional din România nu mi se pare perfect, de multe ori se învaţă mult şi ineficient, fără niciun scop. Nu înţeleg cum e posibil ca un student în România să nu aibă timp să se angajeze, în timp ce studiază. Nu sunt de acord cu facultăţile în care ai 6/7 ore pe zi, consider că sistemul educaţional poate fi la fel de eficient şi dacă se petrec mai puţine ore la facultate. De asemenea, îmi place mult că aici au totul online (cursuri, orar, orice informaţie) şi cu profesorii comunici prin e-mailuri.

Mădălina Bodârlău ( Bern University of Applied Sciences, Elveţia): Cel mai mult apreciez seriozitatea profesorilor. Probabil, pentru ei, atitudinea lor este normală şi nu laudabilă neapărat. Însă, eu compar involuntar modelul de aici cu modelul din România. Prin seriozitate mă refer la devotamentul profesorilor. În Romania, am fost la multe cursuri (unele cu prezenţă obligatorie) unde profesorii dictau lecţia sau pur si simplu, nu veneau. Aici, profesorii nu prea te lasă să-ţi pierzi timpul. Tot programul este foarte bine pus la punct de la începutul semestrului. Stii din prima săptămână când vei avea prezentări şi despre ce. La cele mai multe cursuri, nu se cere prezenţă, iar dacă profesorul nu poate veni la oră, te anunţă,de obicei, cu cel puţin o săptămână înainte. De asemenea, ca student, poti să-ţi faci o “programare” la profesor ca să te ajute, în caz că ai nelămuriri legate de proiectul pe care îl ai de făcut. O altă diferenţă, destul de evident, este tehnologia folosită. Este mult mai dezvoltată aici, începând de la tabla din sala de clasă, videoproiector, echipamentul din sălile de calculatore, până la întregul sistem de baze de date .

Laura Muşat (Regent’s University – Film, TV & Digital Media Production, Anglia): Apreciez profesorii, care din momentul în care păşeşti, în primul an, te tratează ca pe un adult şi mai ales, ca pe un viitor coleg de meserie. Aici nu o sa îţi zică niciun profesor să îi vorbesti cu dvs. şi nu o să te trateze niciodată cu un aer de superioritate, deşi are dreptul. Şi cred că astfel reuşeşte să îţi obţină respectul tău, al studentului. Ca să nu mai spunem de cât de mult se pune accentul pe lucrul practic, despre care am şi vorbit mai sus.

Liliana Gheorghe (Institut d’études politiques de Paris « Sciences Po Paris », campus européen de Dijon, Franţa): Arhitectura organizaţională a acestei instituţii este elementul pe care îl apreciez cel mai mult, la locul în care studiez acum. Campusurile delocalizate, precum cel de la Dijon în care studiez, au o talie foarte mică şi găzduiesc un număr redus de studenţi. Astfel,   într-un an de studiu, cel mult 100 de tineri sunt admişi la Dijon. Numărul restrâns de studenţi creează o atmosferă total diferită de liceu sau de cea dintr-o facultate, ceea ce face ca personalul administrativ şi profesorii să fie mult mai disponibili. Un alt lucru pe care îl apreciez este seriozitatea profesorilor, atât în ceea ce priveşte predarea , dar şi evaluarea. Gradul lor de implicare în activitatea profesională este mult mai ridicat, decât ceea ce am văzut în România în general ( nu voi nega că, de-a lungul timpului, am avut norocul să întâlnesc în România profesori excepţionali şi dedicaţi, însă tind să cred că ei vor deveni nişte cazuri atipice). În ceea ce priveşte metodele de studiu, încă de la început, am simţit diferenţa, spiritul critic fiind indispensabil în orice eseu, lucrare scrisă sau examen. Simpla reproducere a unui curs nu este uneori suficientă nici pentru a avea o notă de trecere, ceea ce contează este calitatea argumentării şi structura care trebuie, de asemenea, să urmeze nişte reguli stricte. Apreciez, de asemenea, deschiderea în ceea ce priveşte sursele de studiu, comparativ cu situaţia de la noi care prevede, de cele mai multe ori, un manual anume impus, ca unică sursă de studiu. În acceaşi ordine de idei, o altă diferenţă ar fi accentul pus pe studiul şi cercetarea surselor în mod individual. O altă diferenţă ar fi evaluarea, care se realizează pe tot parcursul semestrului prin diferite metode (lucrări predate, prezentări orale, participare activă în seminarii), examenul final reprezentând numai o treime din nota pentru o materie.

7. Luând în considerare cele auzite sau citite, cu privire la situaţia actuală a învăţământului universitar din România, care este poziţia pe care o adopţi? Dacă ai avea posibilitatea, ce ai schimba?

Adela Popescu (Queen Margaret University, Scoţia): Aş schimba multe. Probabil aş începe cu ce am spus mai sus, mai puţine ore la facultate. Cursuri mai specializate. Portal online care să fie de bază oricărui student. De asemenea, consider că este important ca notele studentului să fie private, ştiute doar de el şi de către professor, nu afişate în clasă.

Mădălina Bodârlău ( Bern University of Applied Sciences, Elveţia): În primul rând, aş schimba modul de evaluare al studenţilor, astfel încât să nu fie nevoiţi să înveţe zeci de teorii, doar ca să îi inspire la examen. Eu aş crea un examen care să le permită să aplice, pe cât posibil, acele teorii într-un caz anume. De asemenea, aş reduce numărul de ore la strictul necesar şi nu aş lăsa ca studenţii să fie evaluaţi după numărul de prezenţe la curs.

Laura Muşat (Regent’s University – Film, TV & Digital Media Production, Anglia): În România există nişte facultăţi extraordinare, recunoscute internaţional. Nu cred că sistemul educaţional din România trebuie pus la zid, însă trebuie modernizat, perfecţionat şi mult mai organizat, astfel încât studenţii români să nu mai simtă nevoia să plece. În primul rând, aş mări numărul orelor de lucru practic, încă din primul an; aş acorda profesorilor burse de studiu în străinătate, aş înfiinţa şcoli de meserii, aş organiza mai multe conferinţe în facultăţi, aducând speakeri cunoscuţi din străinătate şi aş mări numărul de programe ce îi ajută pe tineri să se dezvolte şi să îşi facă noi relaţii din aria lor de interes. La noi, şansele de a cunoaşte lume nouă sunt mici, prea puţine evenimente, workshop-uri sau excursii sunt organizate, astfel încât tinerilor le este greu să iasă din zona lor de confort.

Liliana Gheorghe (Institut d’études politiques de Paris « Sciences Po Paris », campus européen de Dijon, Franţa):Din păcate, aş spune că atitudinea mea este mai mult una de dezamăgire, având în vedere ceea ce citesc în presă şi ceea ce aud de la prietenii care au ramas aici. Lucrul care mă dezamăgeşte cel mai tare este banalizarea diplomei universitare, dar aş adăuga de asemenea şi implicarea corpului profesoral. Cred că dacă aş avea posibilitatea de a schimba ceva, as reforma sistemul de admitere în universităţi ( implementarea examenelor obligatorii) sau aş implementa un sistem de triere a studenţilor, admişi la finalul primului an de studiu. Un alt lucru pe care l-aş schimba este sistemul de finanţare a studiilor ( faimoasele locuri la taxă sau la buget). L-aş înlocui cu un sistem de calculare a taxei de şcolarizare, în funcţie de venitul familiei din care studentul vine, sistem ce îmi pare mult mai echitabil. Un al treilea lucru pe care l-aş face ar fi, poate, ranforsarea activităţii organismelor de control şi de supraveghere al sistemului universitar, în ceea ce priveşte activitatea profesorilor, acreditarea universităţilor.

8. Ai în vedere o posibilă reîntoarcere în România sau ai ales să rămâi definitiv în ţara, unde te afli în prezent? Dacă ai alege să te întorci, consideri că această facultate îţi oferă o mai mare siguranţă în vederea obţinerii unui post satisfăcător?

Adela Popescu (Queen Margaret University, Scoţia): Nu cred că mă voi întoarce, nu e ceva ce plănuiesc acum. Pe de altă parte, nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla. Încă mai am doi ani şi jumătate până termin facultatea. Dacă mă voi întoarce, nu ştiu în ce măsură mă va ajuta diploma de aici, pentru că, alegând să lucrez în film, totul ţine de relaţiile pe care nu le-aş avea, din moment ce n-am locuit în ţară de atâta timp.

Mădălina Bodârlău ( Bern University of Applied Sciences, Elveţia): Momentan, trebuie să mă întorc în România ca să îmi termin studiile. Cred că experienţa de student, în străinătate, mai mult decât facultate în sine, îmi oferă un mic avantaj.

Laura Muşat (Regent’s University – Film, TV & Digital Media Production, Anglia): Eu sunt printre acei tineri care vor să se întoarcă şi să ajute la dezvoltarea ţării noastre, deci da, îmi propun să mă întorc. Nu ştiu şi nu cred că îmi oferă neapărat o mai mare siguranţă, însă cu certitudine îmi deschide mintea, precum şi noi orizonturi. Este exact ceea ce menţionam mai sus: sistemul după care învăţ eu, acum este mult mai modern şi organizat, astfel încât cu siguranţă mă va ajuta.

Liliana Gheorghe (Institut d’études politiques de Paris « Sciences Po Paris », campus européen de Dijon, Franţa) : Încă nu sunt hotărâtă în ceea ce priveşte ţara în care voi rămâne dupa studii; ar putea fi Franţa, România sau o altă ţară. Având în vedere mobilitatea epocii în care trăim, consider că trebuie să rămân deschisă pentru orice oportunitate, indiferent de ţara unde ea se va ivi. În ceea ce priveşte întoarcerea în România, sunt sigura că studiile mele îmi vor oferi unele competenţe şi cunostinţe care nu pot fi dobândite în ţară, însă nu cred că acest lucru mi-ar oferi o mai mare siguranţă în obţinerea unui bun post. Uneori tind să cred că pentru un student din afară, întoarcerea în România poate fi chiar dificilă, având în vedere că nu are o reţea de contacte în ţară şi că nu cunoaşte toate aspectele sistemului.  În ciuda acestor piedici, nu exclud posibilitatea de veni la un moment dat să lucrez în România.

9. Care sunt greutăţile cu care te-ai confruntat, de când eşti plecat/ă, dar şi cele mai mari avantaje pe care le-ai dobândit?

Adela Popescu (Queen Margaret University, Scoţia ): Cea mai mare greutate a fost să mă obişnuiesc cu discriminarea şi cu modul în care românii sunt văzuţi aici, dar după un an şi jumătate, am renunţat să mai fiu defensivă şi m-am obişnuit cu situaţia. În afară de asta, nu pot să zic că am avut probleme majore în a mă adapta aici. La început, mi se părea ciudat ca oamenii să îi multumească şoferului de autobuz şi să te adresezi profesorilor pe numele mic, ca exemplu. Avantaje, consider că engleza mea s-a îmbunătăţit radical, sunt mult mai sociabilă, mi-e uşor să cunosc oameni şi să întreţin o conversaţie cu oricine. Locuind cu prietenii şi nu cu părinţii mei, am învăţat să mă descurc singură. Sentimentul pe care îl am aici şi nu îl am în ţară este că Pământul este prea mic pentru mine şi îmi place să gândesc aşa, pentru că odată ajunsă aici, totul mi se pare mult mai accesibil.

Mădălina Bodârlău ( Bern University of Applied Sciences, Elveţia): Printre greutăţi aş include limba diferită, mai ales când e vorba de situaţii importante, documente oficiale. De asemenea şi dorul de casă poate fi considerat o greutate. Însă avantajele sunt mult mai multe: ai o altă deschidere către lume, cunoşti oameni din diferite culturi, înveţi o limbă straină, eşti independent, ajungi să îţi organizezi mai bine timpul şi bugetul.

Laura Muşat (Regent’s University – Film, TV & Digital Media Production, Anglia): Greutăţile sunt nenumărate: de la singurătate, până la înfruntarea problemelor fiecărei ţări în care ai dori să pleci. Cum spuneam şi mai sus, oriunde te duci, nu trebuie să pleci cu gândul “acolo clar e mai bine”: fiecare ţară are problemele ei şi credeţi-ma că cele ale Angliei sunt nenumărate. Avantaje există categoric şi au fost enumerate mai sus.

Liliana Gheorghe (Institut d’études politiques de Paris « Sciences Po Paris », campus européen de Dijon, Franţa) : De departe cea mai mare dificultate a fost adaptarea la metoda de lucru şi de studiu franceză, ce presupune respectarea unor norme de structură şi de organizare a lucrărilor scrise. Prin exerciţiu am reuşit să stăpânesc şi acest lucru. Alte greutăţi sunt, desigur, aceleaşi pentru toţi cei care pleacă : faptul că eram pentru prima data atât de departe de prieteni şi de familie, că trebuia pentru prima dată să îmi port de grijă, că trebuia să învăţ cum să îmi organizez şi studiile, dar şi toate activităţile casnice singură. În ceea ce priveşte avantajele, sunt fericită că am gasit un program de studiu pe placul meu, în pofida ritmului şi cantităţii de lucru. În plus, apreciez ajutorul financiar la care orice student poate avea acces aici ( burse, subvenţii pentru plata chiriei etc.). Cel mai mare avantaj dobândit este deschiderea spiritului ce vine din experienţa de a cunoaşte oameni diferiţi şi de a învăţa cum să te adaptezi într-un mediu diferit de cel de acasă.

 

10. Unde consideri că intervin cele mai mari blocaje de comunicare? La nivelul profesorilor sau la cel al studenţilor? Ce apreciezi cel mai mult la profesorii pe care îi ai acum?

Adela Popescu (Queen Margaret University, Scoţia ): Nu pot să zic că am avut probleme de comunicare cu profesorii de aici. Sunt foarte relaxaţi şi săritori, simt că pot fi sinceră. Ce îmi place foarte mult este că am profesori de peste tot, Australia, India, State, UK etc.

Mădălina Bodârlău ( Bern University of Applied Sciences, Elveţia): Sincer, cred că blocajele intervin mai mult la nivelul studenţilor, fiindcă nu au curajul să se afirme, să întrebe, să ceară ajutor. Desigur, depinde şi de cât de mult te încurajează profesorul să faci asta. După cum spuneam şi mai sus, apreciez cel mai mult devotamentul profesorilor şi faptul că îşi respectă studenţii.

Laura Muşat (Regent’s University – Film, TV & Digital Media Production, Anglia): Aici nu prea există blocaje de comunicare, orice informaţie, pe care profesorul doreşte să ţi-o comunice, o postează pe “blackboard” – o pagină pe care te loghezi şi găseşti orice anunţ, curs, examen s.a.m.d.

Liliana Gheorghe (Institut d’études politiques de Paris « Sciences Po Paris », campus européen de Dijon, Franţa) : Comunicarea este un proces ce implică doi actori, astfel că nu putem învinui numai studenţii sau numai profesorii pentru blocajul de comunicare. Cu toate acestea, consider că profesorii sunt cei care pot schimba situaţia, aflându-se în poziţia superioară şi într-o poziţie de ghidare şi de control a studentului. Ceea ce apreciez cel mai mult la profesorii pe care îi am acum este seriozitatea lor : fiecare oră se desfăşoară aşa cum a fost planificată la începutul semestrului, nicio oră nu se pierde dacă profesorul nu poate veni, se recuperează. În plus, apreciez disponibilitatea profesorilor : sunt întotdeauna gata să răspundă la întrebări, nu se supără daca sunt contrazişi, atâta timp cât este argumentat şi sunt gata întotdeauna să răspundă la întrebări sau să dea sfaturi, şi în afara orelor de curs.

11. Regreţi decizia luată? Dacă ar fi să urmezi şi o a doua facultate, care ar fi opţiunea ta şi unde?

Adela Popescu (Queen Margaret University, Scoţia ): Acum nu regret şi sper să nu o fac, nici pe viitor. Dacă ar fi să urmez o a doua facultate, probabil ar fi tot în afara României, America sau Olanda, cine ştie.

Mădălina Bodârlău ( Bern University of Applied Sciences, Elveţia): Nu regret decizia luată. Deşi urmez deja o a doua facultate, dacă ar fi să urmez încă una sau să fac un master, cred că aş merge din nou la o facultate în străinătate, poate Elveţia sau alta, nu sunt sigură.

Laura Muşat (Regent’s University – Film, TV & Digital Media Production, Anglia): Nu regret decizia luată, sunt doi ani care m-au învăţat multe şi cu siguranţă nu aş fi prins atâta experienţă acasă, însă, dacă ar trebui să aleg iar, m-aş documenta şi gândi de două ori mai bine. A doua opţiune nu ar fi, îmi propun să lucrez în viitor şi să îmi fac un master, însă dacă ar fi, aş alege la noi în ţară.

Liliana Gheorghe (Institut d’études politiques de Paris « Sciences Po Paris », campus européen de Dijon, Franţa) : Nu regret absolut deloc decizia luată, ba chiar consider o şansă enormă faptul că am ajuns în această instituţie şi că am parte de experienţa de a studia aici. Nu aş dori să urmez o a doua facultate ( masterul îl voi face, cu siguranţă, în cadrul aceleiaşi instituţii), însă pentru anul viitor ( al III-lea an de Bachelor) îmi doresc să studiez la Universitatea Bocconi din Milano, pentru a aprofunda anumite aspecte din domeniul economic.

Înveţi ce ţi se predă

Mereu m-am întrebat de ce unii oameni ajung să practice o meserie pe care nu o au în sânge, pe care nu o resimt din toţi rărunchii şi cu care nu rezonează la orice colţ al gândirii şi al simţirii. Să ne înţelegem, vorbim aici despre conceptul de „meserie”, nu despre vocaţie sau pasiune, ambele culminând cu tesătura de viaţă a unei adevărate cariere. Cele din urmă se manifestă în cazul celor mai merituoşi, îndrăznesc să spun norocoşi şi mai ales, virtuoşi. Însă nu este cazul să continuăm lungul şir de rime pentru a relava simpla idee centrală: nu oricine poate îndrăzni să urce treptele unei cariere şi cu atât mai mult, să ajungă în vârful atestării profesionale desăvârşite. Cei mai mulţi se opresc la jumătatea drumului, alţii poposesc pe drumurile lăturalnice ale nesiguranţei, laşităţii, fricii sau compromisurilor sau alţii realizează că traiectoria aleasă nu este pentru ei şi renunţă. Demn de apreciat şi valorificat, la nivelul de sinceritate absolută, decizia lor: „nu sunt bun, corect, capabil în acest sector de activitate, renunţ. O fac atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi”. Atitudine care ar trebui, de altfel, să se regăsească în repertoriul decizional al fiecărui om, fie că vorbim despre o simplă meserie sau despre o ambiţie „pe termen lung”.

Cu toate acestea, iată că există şi diferite personaje, episodice în viaţa noastră, care îşi atribuie diferite însuşiri şi calităţi demne de prestaţia unei anumite funcţii, deşi sunt conturate anevoios, slab şi defectuos. Impactul şi influenţa acestora, în unele cazuri, poate fi fatală, în fucţie de gradul de implicare despre care vorbim. Indiferent că au pretenţia sau curajul de a-şi autoatribui  o anumită etichetă, aceştia au un cuvînt de spus în viaţa noastră, care poate fi transmisibil, în act şi în vorbă.

Dar mă întreb, oare nu este intrinsec obligatoriu ca oricare dintre alegerile de construcţie personală şi implicit, profesională,  pe care le adoptăm şi ni le însuşim, să fie sincere dintr-un unghi multilateral? Atât din perspectiva noastră, cât şi din cea a restului de prezenţe umane? Dacă sesizăm că nu putem presta eficient, corect, demn şi etic o anumită profesie, să renunţăm? Dacă observăm o anumită deraiere, să ne spunem stop şi să încercăm să o corectăm până când timpul de retractare a greşelilor nu se epuizează? De cele mai multe ori, nu sesizăm cât de mult alegerile personale îi pot afecta pe cei din jurul nostru, dacă la baza oricărei ridicări a ancorei nu suntem mânaţi de sinceritate, moralitate şi dispuşi să parcurgem conform regulilor tacite, orice mutare care dictează lungimea evoluţiei noastre.

Actualitatea din peisajul românesc, respectiv episodul în curs de derulare al învăţătoarei care ar fi cerut/luat/pretins şpagă de la părinţi, nu este o premieră sau prima practică „inaugurată” fără autorizaţia deţinătoarei de titlu. Este o bombă cu ceas, o bombă care a explodat prea târziu şi al cărei răsunet se va pierde în negura accesărilor online sau în paginile îngălbenite ale ziarelor, o bombă al cărei fitil se va reaprinde când un alt părinte (fără a-şi divulga identitatea) va alege să ofere jurnaliştilor un material de anchetă care să atragă atenţia pentru scurt timp. Impactul va exista din nou, şocul, mărturiile, dezbaterile aprinse şi editorialele umplute până la sufocare de dispreţ, nervozitate şi revoltă vor reveni cu atitudini aprinse de schimbare. Vor fi capabile şi de mai mult? Vor putea implementa cu adevărat acele măsuri de schimbare, care se vor a fi cortinele de fier ale discursurilor populiste politicianiste? Consider adecvat un răspuns negativ, atâta timp cât particularităţile pozitive nu îşi vor pierde statutul de „excepţii” şi nu vor deveni o practică generală, care să încerce să uniformizeze la un nivel ridicat şi restul de precentaje negative. Cu o floare, nu se poate face primăvară, la fel cum un profesor, demn de a fi numit profesor, nu poate susţine imaginea, textura calităţii de predare a unei anumite facultăţi, dacă restul de „plante” umane (exprimarea dură ascunde mici frustrări interioare datorate experienţelor proprii) se încăpăţânează să îşi reţină seva brută în inerţia limitării, conformării şi nepăsării faţă de cele oferite „pe tavă” discipolilor.

În mometul de faţă, constatăm că avem de-a face cu o ciumă a practicii din învăţământ, cu un microb al educaţiei din grădiniţe, şcoli, licee, facultăţi care adoptă această practică, care a căpătat caractere circulare. Nu este nici primul episod de acest fel, nici ultimul şi cu atât mai mult, nici excepţia care denotă răul întruchipat. Pentru că orice fruct stricat, mai devreme sau mai târziu, îmbolnăveşte şi celelalte ramuri subordonate lui. Pentru că episodul „şpaga” la care asistăm acum nu este nici pe departe viciul suprem din învăţământul românesc, dar cu siguranţă unul dintre acelea care deraiază şi murdăreşte instituţia „predării”.

Experienţa personală,”împrumutată” din cele auzite de la cei care au plecat la studii în alte ţări, precum şi cele observate zilnic m-au determinat să ajung la concluzia că nu orice profesor, învăţător, educator sau cum doriţi să îi spuneţi, poate accede la acest titlu. Aici nu vorbim despre o simplă meserie, nici măcar despre o simplă carieră, aici vorbim despre educaţie, învătământ, formare, creare şi conturare de personalităţi care la rândul lor, vor ajunge poate să facă aceleaşi lucruri. Aici vorbim despre dăruire, dedicare, despre o contribuţie majoră şi esenţială în crearea unor viitoare tipuri umane, de aceea, astfel de tertipuri comportamentale, ca cel al învăţătoarei, nu îşi pot permite să existe în acest segment. Mulţi sunt cei care ajung să practice accidental în această arie sau fără ca măcar să îi înţeleagă premisele de conduită, cu atât mai puţin, desfăşurările ulterioare care să ducă la o concluzie benefică, dacă nu, satisfăcătoare.

Revenind la cele afirmate mai sus, dată fiind situaţia în care se află actuala învăţătoare, discursul său ar fi trebuit să urmeze acel plan care să releve recunoaşterea vinei, îndreptarea celor înfăptuite, asumarea consecinţelor şi renunţarea la insigna de „mentor” al celor mici. În schimb, atitudinea dumneaei trădează aceeaşi teză: „Înveţi ce ţi se predă”.