“Dar dumneavoastră nu vreţi?”

Nu o dată m-am plâns. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, de vreo câteva zile încoace mă tot plâng. Se găsesc motive, mereu se găsesc, deşi nu au o bază reală de îngrijorare, doar detalii cărora le dau eu un aer bombastic. Deşi afirm, de fiecare dată, cu aceeaşi insistenţă şi tărie că urăsc să mă plâng, ajung să fac asta, pentru că îmbrac altfel cuvintele, astfel încât să pară că nu mă lamentez. În van. Sfârşesc prin a mă minţi singură.
Un episod, pe care l-am trăit în urmă cu o săptămână, îmi tot revine în minte şi mă impulsionează să încetinesc din pornirile de a mă plânge şi de a scoate în faţă “lipsurile” pe care le am. Astfel de momente, ca cel pe care o să îl descriu mai departe, te fac sa te rupi de “realitatea” proprie, să uiţi de aşa-zisele nereguli/lipsuri/piedici/nemulţumiri şi să reflectezi mai mult asupra conţinutului vădit, palpabil pe care îl ai.
Îl văd venind spre mine, un puşti de un metru şi un pic, cu ghiozdanul şi 12-14 primăveri în spate, purtând nişte cărţi obosite în braţe. Ne aflam în parcarea mallului Băneasa. Brunet, îmbrăcat sărăcăcios, însă cu mult peste media celorlalţi cerşetori, uşor „pudrat”, înaintează până ce ajunge aproape de mine, la aproximativ, doi metri distanţă, şi cu o voce sfioasă, cu privirea uşor îndreptată în pământ, mă întreabă dacă am ceva să îi dau. Dar abia reuşesc să îl aud. Ochii lui ţineau loc de glas.
I-am zis să aibă puţină răbdare. Am scotocit în geantă, dar nu am găsit mărunt. I-am promis că imediat ce voi reveni la maşină, îi voi da ceva, dar nu i-am zis explicit ce. Intru în mall şi iau cele planificate. La ieşire, realizez că am uitat să schimb nişte bani, astfel încât să am şi hârtii de un leu. Aşa că decid să mă opresc la covrigărie. Cer doi covrigi, dar, pentru că era o anumită ofertă a zilei, din ce înţelesesem de la vânzătoare, primesc trei. Bun. Iau covrigii, măruntul şi plec.
Ca orice femeie la volan, am anumite lipsuri. De data asta, chiar le pot numi lipsuri. Orientarea e una dintre piesele care lipsesc de pe portativul şoferului competent. Aşa că, era evident să uit unde am parcat maşina. După un minut de rătăcire prin parcare, aud, de la puţini metri depărtare, aceeaşi voce de mai devreme: “mai în faţă”. De data asta, cu un zâmbet uşor încolţit pe faţă, puştiul mă aştepta aproape de locul unde lăsasem maşina.
Ajung lângă el şi îl întreb dacă vrea covrigi:
-Sigur, îmi răspunde el.
-Poftim. Să ai să mânânci.
-Mi-i daţi pe toţi?
-Da, da. Ia şi papă.
-Cum, dar dumneavoastră nu vreţi?! mă întreabă el cu ochii bulbucaţi şi mirarea adâng impregnată pe chip.
În acel moment, am înlemnit. Nu am ştiut, pentru câteva secunde, ce să îi zic. Nici măcar nu întinsese braţele, din prima, spre pungă, când îi oferisem covrigii, iar, a doua oară, el îşi punea problema dacă eu nu vreau să mănânc din ceea ce lui îi ofeream, ceea ce el, nu are. El mă întreba pe mine.

I-am spus să îi ia liniştit şi am intrat în maşină. Până acasă, aceleaşi cuvinte mi s-au repetat obsesiv în minte. Din când în când, în ultimele zile, le-am mai auzit. Rar, şi nu suficient de tare, încât să mă opresc şi să fac o schimbare, în ceea ce mă priveşte, dar încerc. Încă nu am griji cu adevărat…ci doar lipsuri de memorie.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s