Hârtie pătată

Liniște și nimic nou înăuntru. Un amar care înoată singuratic în ploaie, o suferință acidă cu solzi de lacrimi și urlete sugrumate. Mă uit în jur și umbra mi-e pusă la pământ. Întind mâna, dar nu se ridică. Mă uit în față și nu văd nimic. Sunt blocată înăuntru, unde ma lovesc de aceeași pereți uzi, crăpați, mâncați de aceeași neîmplinire care se repetă. Un film vechi, alb-negru, unde mă găsesc drept unic personaj principal. Sunt propria-mi ficțiune fără capăt și fără sfârșit. O veșnică premieră fără public. Mă uit și rotesc singură maneta. Aplauzele sunt greoaie, secondate și se frâng dupa o clipire a iluziei. Iluzia că vor mai continua să se audă. E un gol imens în ecoul pe care mă chinui să îl aud, să îl prind și să îl lipesc de mine.

Liniște și nimic nou înăuntru. Zăresc urme de pași străin, dar se șterg când respir de emoție. Se pierd și ei… și rămâne un praf gros, consistent, o smoală care topește fiecare puls ieșit din cutie. Firele s-au încurcat între ele, se zbat să circule din nou roșeața vie.

Liniște și nimic nou înăuntru. Un dublet existențial care se chinuie să își afle identitatea, să se suprapună peste marea de idei și dorințe veșnic călătoare și să se așterne pe un mal închegat și înrădăcinat în stabilitate. Două fețe ale aceleiași trasături umane, neputincioase, care bat pasul pe loc, incapabile să se frângă una de cealaltă și să stopeze plistisul indecis. Un plictis ce coordonează un dezechilibru morbid.

Liniște și nimic nou înăuntru. Picăturile agitate ale nervozității și scrâșnetul mental pătează hârtia care creează, dictează și răsună: Liniște și nimic nou înăuntru.

Spiritul de turmă, rețeta ideală pentru manipularea în masă

Fie că ascultăm sau ne raportăm la o singură voce, îndoctrinarea devine o infuzie zilnică apoasă,  pe care o sorbim în treacăt, dar intens. Ne inundă orice celulă nervoasă până la sufocare, până la înlănțuirea “ordonată” a ideilor, opiniilor. Nu poți să încerci să ieși din rând și nici nu ai cum, odată ce te înhami la un șir indian, păstrezi marșul singurei directive primite și repetate în sincron. Crezi că împărtașești aceeași viziune, dar de fapt, ti-o însușesti fără să înțelegi prea bine de ce, când și cum se întamplă. Însă, cine esti tu să cercetezi, să cauți și să asculți fără filtrare sau să privești cu ochiul minții, când mâna celuilalt te bate pe spate: hai mergi!

Derobarea? Proces deloc dificil sau imposibil de adoptat, însă odată ce lenea, comoditatea și curiozitatea zac într-o hibernare amorțită, malignă,  urechile stau drepte, ciulite la singura voce ce devine un adevărat leac,  un sunet de harpă vindecător: același ritm, aceeași atestare, aceeași și aceeași dăruire a ceea ce cetățeanul român dorește să audă. De ce zic “dorește”? Pentru ca așa zice și vecinul, aceeași opinie o împărtășesc și părinții și cel mai important EL, entitatea absolută: televizorul. Câteva conflicte verbale, adrenalină îmbibată în prostie, dar incitantă pentru alimentarea amuzamentului, pioni de oțel cu putere bănească care țin “stindardul demnității și al dreptății” cât mai sus pe piciorul audienței și în final, o confirmare ce vine pe nerăsuflate: “asa zic si eu!”

Atunci unde să mai intervină sau să se mai infiltreze conflictul de opinii, diversitatea care să instituie păreri în contradictoriu ? Cum să mai sperăm într-un detartraj al orânduirii, al conducerii actuale, dacă înaintăm cu privirea înapoi; cu mentalități străpunse de ideile ce odinioară ne erau impuse cu forța și nu ca acum,  oferite de-a gata pe tavă?

Românul, într-o proporție destul de mare,  va continua să prefere ce e pe tavă, forțat sau nu, e mai ușor, e mai simplu, e mai “unic”.

Cuvântare oarbă

Mortăciune împietrită în ceasul minții. O rugină ce umblă desănțată și agață totul în cale, ca un ghem răpus de scame. Îți provoacă o stare de uitare lentă, dilatată în orice cadru al simțirii și te așterne pe un pat de plută ce se scufundă în volbura de cuvinte comode, ușoare și line. Un căscat prelung și îmbibat în inerție, ce se întinde până la detașarea completă de ființă.

O urăsc și o idolatrizez în aceeași măsură. O îmbrac cu voioșie , dar o târăsc ca pe o greutate morbidă.  Mă leagă dulceața ei naivă, fiorul plăcerii și așternutul răcoros și plăpând, care îmi taie orice inițiativă de eliberare, ca un venin infiltrat până la orbire.

Un sirop dulce-amărui ce alunecă în voie, hrănind gâtlejul răgușit de strigătul neîntrerupt al viitorului iertător  ”o să…”.

Și mâine o să….văd cum lenea e o cuvântare oarbă, o fantasmă ce aleargă în același cerc și te trage după ea.

Când nepăsarea ne cade pe jos

O criticăm, o blamăm, o șlefuim în străinătate, dar aici, în mediul autohton, o celebrăm la cea mai înaltă scară. O lăsăm să fie liberă, îi facem vânt chiar din sufocarea bunului-simt și o lăsăm la îndemâna celorlalți, să se bucure în aceeași măsură de “privilegiul” generozității proprii.

Ne plângem de milă și ne autosechestrăm în constrângerea de a rămâne limitați. Considerăm că avem dreptate în a plasa tonul vocii câteva trepte mai sus și urcăm cu aroganță și încredere în sine că ușa ni se va deschide. Noi ciocănim, însă fără sens.  Nu e nimeni dincolo care să ne audă sau să ne vadă. Nu suntem de aceeași “culoare” umană, ne confundăm cu mediul, cu ceea ce plasăm și dăruim. Ne uniformizăm între noi pentru a dovedi, în final, o nuanță stranie, pătată pe alocuri.

Deși firele excepției răsar dintre buruienile comportamentale, foarte puține împroaspătează imaginea. Și mai puține beneficiază de prezumția de nevinovăție într-un mediu străin. Aproape toate au parte de aceeași primire verbală, aceleași laude frumos mirositoare a complimente denaturate care ne indignă la auzul lor.

Revenim pe meleagurile cunoscute și totodată, la vechile obiceiuri. O parte din noi, desigur. Celelalte procente infime reușesc să detracteze dominanta “generozitate” și să planteze exemple hrănitoare, pentru văz și auz. Dar, cu toate acestea, se pierd în zgomotul de fond , în hărmălaia așternută ca un covor masticat.

Și atunci, ce e de facut? Pe ici, pe colo mai ezităm în ale curajului de ne a atinge de spațiul special amenajat și continuăm să dăruim: rușine și o insuficiență locomotorie. Ceilalți privesc și îndură cu un scrâșnet de frustrare interioară …

Când nepăsarea ne cade pe jos, ochii sângerează la lenea bratelor.

Când nepăsarea ne cade pe jos, brațele amorțesc la amețeala privirii care nu știe încontro să o ia.

Cand nepăsarea ne cade pe jos….ne ducem și noi odată cu ea. Până mâine, când ne vom ridica pentru a o propti din nou la pământ.

Singura noastră asemănare: suntem diferiți

De câte ori nu ne-am setat axa de coordonate dupa criteriile celorlalți? De câte ori nu am asistat de pe scaunul de spectator la propria “comedie” a vieții, unde din protagonist, sinele nostru a ajuns un figurant în mâinile ”înaintașilor dirijori”? De câte ori nu am plecat capul sau ne-am rușinat de insuccsele provizorii, pentru că am plecat de la o linie de start diferită?

Nu am fost, nu suntem și nu vom fi vreodată toți la fel.  Prin natura habitatului intelectual și identitar, pornim din stări de agregare diferite: ale conceptiilor, mentalităților, gusturilor și trăirilor în fața pasiunii, plăcerii și dedicării pentru      “alegerea mea”.

Călătorim cu același tren, în acest univers provizoriu, însă coborâm la stații diferite. Orice asemănare dintre noi este firavă și devine palpabilă, doar prin acuratațea cu care își pune amprenta odată cu trecerea anilor. Astfel, odată instituită acea ștampilă care solidifică legatura , putem aduce în discuție asemănarea, compatibilitatea, dar care nu urmează  același macaz.

Cu toții am trăit episodul “ Cine e nevinovat, să arunce primul piatra”, am fost mânați de același impuls de a ne situa pe un piedestal al superiorității intangibile, care nu ar putea nicicum să se clatine. Ne-am autoîncoronat, autolegitimat de a acționa cum se “cuvine” la adresa celorlalți. I-am privit de sus și i-am minimalizat până la constrângere, fără să realizăm, că de fapt, noi eram cei care coboram câteva trepte mai jos.

Suntem plasați între “albul” și “negrul” vieții, întocmai pentru a ne forța să găsim o cale de mijloc. Nu vom atinge niciodată perfecțiunea în ochii celorlați, la fel cum nici ei nu vor fi niciodata suficienți de buni  pentru a o atinge. Suntem propriul nostru organ superior de control și numai noi putem institui directivele corespunzătoare asupra traseului evolutiv, personal și profesional.

Suntem diferiti și tocmai prin asta ne asemănăm. Cu toate aceastea, mulți ajungem să trăim “pentru” și “cu” ceilalți…dar cu noi când mai trăim?

Timpul, un joc în contratimp

Viața noastră nu trece repede, noi trecem repede prin ea. O călcăm în picioare cu mișcări teleghidate, procesate intens la aburii sinapselor și suflăm în căldura momentului să se răcească mai repede, nu avem timp de sauna asta sufletească, ea  trebuie “băută” în fugă, ca o cafea. Avem obligațiuni și azi ,și mâine, și poimâine. Și ieri aveam.  Dar viața ce ne obligă, ce ne învață? Fiecare moarte scade din obligație, dar augmentează trecerea timpului “ dar când a trecut timpul ăsta, parca ieri mă învăța să merg, acum s-a dus…”

Rutina ne împiedică să mai vedem viața, să mai învățăm ceva din miracolele , noutățile ei vivace care ung motorul speranței și al iluziei. Optica individului se propagă segmentat, are determinări precise și calculate la rece. Totul insuflă rece. Piese de memorie lipite cu intenție, o traiectorie a trecutului scurtă, dar bine cunoscută, în timp ce resturi de frânturi “întârziate” zac într-un mozaic al uitării.

“Pășim” atenți, in timp ce ochii urmăresc mișcarea sacadată a picioarelor, astfel încât privirea ni se alipește de cimentul bătătorit în gri si supus inerției observării.  Puțini vizualizăm ceea ce ne înconjoară, și mai puțini ridicăm privirea din pământul înghesuit de gândurile și planurile ce asteaptă să fie bifate. Și apoi…ajungem la destinație, împăcați cu timpul care ne-a servit circumscripției mentale de planificare ordonată a sarcinilor, îndatoririlor fără “de întârziat”.

Timpul nostru nu este si timpul “lor”. Statornicia mediului impune un alt timp, unul firesc, un ciclu de viață care nu are ceas, are pulsul unei cascade, e în cădere liberă.  Timpul nostru..nu are puls, are doar ceas.

Am ajuns să îmbrățișăm cu privirea, fie de context, de interes sau pe seama emoției fugitive.  O mână ridicată de la distanță și niste ochi ,care iau locul zâmbetului, egalizează o conversatie, nu în timp, ci în atribuirea semnificației. Simbolul suspendat în aer vine și ia locul timpului firesc, normal.

Mai știm ce e normal? Cine l-a definit? Timpul…care dintre ele?

Mâncăm, bem și gustăm totul în viteza cailor putere. Nu avem nevoie de fizic pentru a fugi și a derula momentele.  Închidem ușa atenției și privim cu spatele, căci în față , degetele ni se preling  pe butoanele conversației din ecran. Avem atenție distributivă pentru un timp limitat. Un timp al nostru.

Timpul, un joc în contratimp.

Unii imploră să trăiască, Alții se străduiesc să moară

Paradoxul suprem al vieții noastre pe acest pământ. Luptăm să supraviețuim și apoi sărim în propria cascadă de dureri și ramificații bolnave. Ne încingem tâmplele să lovim din ce în ce mai tare orice piedică,să doborâm orice neîmplinire și să fluturăm după fiecare reușită, steagul mândriei proprii.

 Dar ce ne facem în situația în care rămânem fără un drapel al izbândei și putem capitula doar cu o batistă albă? Vom mai ajunge la linia de sosire sau vom forfeca  firul vieții, singuri, ca niste masochiști planificați?

Avem de-a face cu două destine antagonice care se alimentează din acelasi izvor interior. Șerpuiesc zilnic în jurul sinelui, însa doar una va capitula. Independența din naștere nu le este admisă, doar omul poate hotărî cu cine va merge la braț pe drumul său.

Muncim astăzi, mâine la fel…dar  poimâine mai apucăm?

Facem presă

O pană de plumb care scrâșnește din firele amorțite să mai traseze un contur identitar. E îmbăiată într-o cerneală murdară, duplicitară, care îi atârnă pe umeri ca o piatră de mormânt . Orice deviere, orice fragment desprins din marea amorfă de idei ”bune” sărută piatra și se aruncă în gol. În golul uitării și al ”conservatorismului” malign. Celelalte fire privesc și iau aminte. Continuă să imprime un scris bătut, umilit în sensuri, cuvântări și îndemnuri.

Pana este bolnavă…de febra uitării și de lasitatea cronică. Scrie pentru toți și toate, fără direcție și fără răbdare pentru a ajunge la final. Renunță pe drum, obosește și mai scrâșnește puțin. Doar mai are de scris. În ce mod? E simplu… modelul deja există. Trebuie doar să se păstreze în linie cu ceilalți.

Inspirația nu poate fi cuantificată, abundă în descrieri minuțioase și detalii îndoite de parfumul limitării. Accesibilul  a înlăturat orice cortină de fier a pudorii, a eleganței private. Nu mai există intimitate nedecriptată de scris, pana gâdilă orice literă scandaloasă, chiar și pomana îmbuibată cu lacrimi.

Itinerariul e scurt, nu există posibilitatea de rătăcire. Indicațiile vin pe parcurs, pana nu are nevoie de reguli sau de sisteme de coordonare. Poate un singur lucru lipsește… o busolă a timpului; să o poată folosi pentru a readuce în prezent, indicațiile ce odată o serveau și nu o sugrumau.

A mai trecut ”Un Paște”

Avem pască, ouă roșii, cozonac, carne de miel, salată de boeuf, decorațiuni vivace și multe decoruri mesageriale. Toate anunță același circuit al evenimentului religios, însă puțini participă la maraton , marea majoritate stă pe margine și se înfruptă din cele oferite de spectacol. Un desfăt vizual, care le conferă prilej de exersare în bucătărie a tehnicilor dificile de prepare culinară și un desfăt al simțurilor: relaxare, concediu , pas grăbit într-ale cumpărăturilor și împachetare somptuoasă în nisip, apă sărată și hamei tulburat la cât mai multe grade.

Deși vedem aceeași desfășurare, reguli și ”limite” recitate accentuat de propagatorii informației publice, delimitarea pare și mai tăioasă, și mai seacă în adevăr . Fiecare se concentrează la gospodaria lui interioară, la Paștele care îi cinstește sufletul; nu perturbă, nu spune nimic în afară care să contravină ”sărbătorii” simțite de el. Dar îi lipsește ceva, o legitimare a golului prea-plin,  așa că apelează la eticheta ”Hristos a Înviat”.

Reuniunea este mare și sentimentul de alăturare parvine pe nesimțite. Ne inundă un sentiment de empatie și dorință sinceră de revedere și uităm tot răul de dinainte. Apelăm la un alzheimer cu termen de expirare, un termen scurtat de împrejurările realității reci și fără umplutură care revine la fel cum a apărut: din instinct. Măsurăm acest instinct în funcție de saturația papilelor gustative și nu în funcție de sărăcia spiritului.

Paștele se sărbătorește în magazine, la televizor, în club sau pe pista de alergare a poftelor.  Pentru unii, a  devenit un context, un cadru care asamblează obiceiuri de dragul tradiției.

În noaptea cu pricina, mulți cu capetele plecate, prea puțini cu sufletele închinate. Un vuiet de murmure, râsete pierdute în surdină și foarte puțină atenție acordată semnificației și spiritualității sărbătorii. Vocea care predică nu trezește tuturor interesul, cu atât mai puțin nu convinge la ascultare. Deși folosește cuvinte simple, uniforme în înțeles și în determinare, prea puțini reușesc să le digere și să le conserve; și mai puțini reușesc să le transmită, să le reproducă cu cuvintele proprii. Rămân ca un aluat bine frământat, dar insuficient de bine crescut pentru a servi unui cozonac plin.  Cei prezenți devin simpli spectatori cu bunăvoință, care din păcate, nu este suficientă.

Ne provocăm pe noi înșine la reflectare, ne încărcăm cu energie pozitivă și stăm pentru câteva clipe să cugetăm. O metamorfozare incompletă a simțirii, a gândirii și a faptei. După ce părăsim teritoriul sacru ecleziastic, pășim cu picioarele pe ”pământ”. Recunoaștem terenul și acționăm ca atare: ne îmbrăcăm în obișnuință, rutină, obligațiuni zilnice și poveri sufletești. Lăsăm Paștele în urmă, la poarta Bisericii care încă se mai clatină în bătaia cuvintelor ”Hristos a Inviat”. E din ce in ce mai goală și mai singură în interior.

Dar stai…ce sărbătorim de Paște? Învierea sau Nașterea? Prea puțin contează, atâta timp cât bucatele renasc pofta de viață în noi!

Să schimbăm mentalitatea – dictonul prezentului

Să schimbăm mentalitatea a devenit un imn pentru fiecare eșec, greutate, neîmplinire sau dezamăgire . Această sintagmă a intrat în repertoriul fiecărui cetățean român, care se mândrește cu pornirea civică de care dă dovadă. Denotă ambiție, solidaritate și împlicare. Dar oare e așa? Nu cumva se infiltrează la nivelul subconștientului cea mai subtilă formă de sustragere de la procesul de schimbare pe care toți dorim să îl implementăm? De ce nu spunem “ să ne schimbăm mentalitatea”? De ce ațintim asupra celorlalți “datoria” și asupra noastră “resemnarea la inerție”? Putem include mai multe motive: vârsta, experiența de viață, duritatea meseriei, remunerațiile mizere și tratamentul deficitar în măsuri reale al autorităților statale. Și lista poate continua….

 Însă aceste motive nu legitimează îndeajuns balonul de săpun în care alunecăm neputincioși de fiecare dată când intonăm “să schimbăm mentalitatea.” Închiși în această sferă transparentă a ideilor, nu realizăm cât de mult contează exemplul pe care îl dăm. Alunecăm, ne ridicăm și mergem mai departe, însă nu înainte de a sparge balonul și de a ne alătura celorlalți.

Pe fundal se vede un câmp social aflat în declin. La ordinea zilei, lamentările poluează discursurile de încurajare și optimismul pătrunde în vidul mental. Vârsta este noul Stalin al momentului, dictatorul celor două tabere care se confruntă în planul de idei.Avem pe de-o parte, adulții și cei mai în vârstă, care sunt năpăstuiți de ciuma “neputinței” și pe de altă parte, tabăra tinerilor încrezători în forța schimbării, dar care se fragmentează pe zi ce trece pe întreg mapamondul. Primii se consideră păgubași, fără voința și puterea necesară de a mai traversa un alt curent de gândire, iar ceilalți, recită în continuare același verset, însă foarte puțini se ghidează după el. Îl poartă ca o dovadă tacită a credinței față de schimbare și susțin adeziunea fără drept de apel, însă după primul colt se dezic și își împrăștie ideile pe jos. Nu le ridică, le lasă acolo., să fie “accesibile” și celorlalți.

Atunci, de unde să vină schimbarea, de la cine, când și cum? Consider că vine în momentul acesta, de la tine, tu cel care citești aceste rânduri. Mereu mi-am pus întrebarea de ce niciodată nu schimbăm noi înșine macazul, de ce nu reprezentăm  prototipul, ci doar verbalizăm un schelet al exemplului? De ce continuăm să ne bazăm pe forța vârstei  fragede în experiență, când încă putem întări anumite concepții și le putem înrădăcina și în ceilalți?

Pentru că trăim în viitor. Trăim cu gândul la ziua de mâine, la anul ce va fi mai bun, la schimbările ce se vor produce în timp. Învinuim puterea și cinstim slăbiciunea. Învinuim și blamăm corupția, dar alimentăm rezervorul de compromisuri și înjoseli cu fiecare piesă a caracterului pe care o pierdem pe drum.

Nu ne satură prezentul și vrem mai mult. Vrem să prelungim senzația de “bine” care e doar un ambalaj schingiuit de efemeritate.

Nu ne uităm în urmă, nici aceia care am jucat la ruleta rusească zilnică, nici aceia care cunoaștem un singur scenario: cel al prezentului.

Ne împreunăm într-o iubire față de sine indescribtibilă și sperăm “să schimbăm mentalitatea.”